Alegerea Patriciei

Capitolul 1

Patricia Brenton răsfoi pentru a treia oară pe ziua aceea dosarul ce însoţea cererea de brevetare a unui plămân artificial. CIPC, institutul sud-african de cercetare şi brevetare a invenţiilor, o rugase să îi ajute să auditeze compania ce înaintase cererea respectivă. Dacă informaţiile incluse în dosar erau doar şi pe jumătate corecte, atunci Biometric Millenials, organizaţia ce inventase un plămân artificial cu comportament organic, dăduse lovitura. Iar o firmă necunoscută, lansând pe o piaţă emergentă un produs revoluţionar care ar fi putut salva vieţile a milioane de oameni, era un pericol pentru economia pe care ea o reprezenta.

Îşi pescui telefonul mobil din poşetă şi apelă numărul-rapid 3.
– Hei, aici Patricia. Da, sunt în Johannesburg, am aterizat ieri noapte. Ascultă, cei de la CIPC au descoperit o adevărată mină de aur. Se lăsă liniştea câteva clipe, apoi femeia continuă: Sau de diamante, da. Râse. Crezi că e prea mult dacă cer o echipă de experţi? Cât mai curând, da. Neapărat un bio-mecanic şi un doctor în medicină generală. Nu ştiu încă în ce categorie să încadrez descoperirea asta şi nu vreau să pierd timpul unui specialist de care nu ne putem lipsi.
Închise.

Dosarul aflat pe biroul său temporar păru să o ridiculizeze. Zborul de la Detroit la Johannesburg, cu toate escalele, durase mai mult de 19 ore, iar Patricia avea doar un singur rând de haine la ea. Noaptea trecută abia închisese un ochi, afectată de căldură, uscăciunea aerului şi de diferenţa de fus orar. Era obosită şi mintea abia îi mai funcţiona, dar era ceva la dosarul pe care venise să-l investigheze care nu-i dădea pace.

Ezită o clipă, apoi decise că nu încălca nici o lege dacă investiga dincolo de limitele sarcinilor sale de serviciu.
– Serge, bună, rosti ea în receptopul telefonului. Am nevoie de o favoare.
– Patricia, o salută şi el. Ai cumva idee cât e ceasul aici?
– Sunt încă pe fusul nostru orar, Serge, îi răspunse ea, ignorându-i sarcasmul.
Prin receptor se auzi răsuflarea lui întretăiată şi murmur de voci. Femeia care-i încălzise patul lui Serge nu era încântată de întreruperea serii lor.
– OK, ce vrei? îl auzi Patricia interesându-se cu ce ar fi putut-o ajuta.
– Am nevoie de…, ezită pentru o clipă. O adresă, un număr de telefon, un nume, orice punct de pornire. Firma se numeşte Biometrics Millenials.
– Ce-au mai inventat burii de data asta? comentă el din receptor. Floarea-soarelui cu seminţe colorate?

Patricia zâmbi, dar nu zise nimic. Primele ei misiuni o trimiseseră pe tot globul, verificând brevete ce ar fi putut interesa guvernul american. Majoritatea nu ar fi putut fi aplicate nici măcar în gospodăria unui muntean obsedat de OZN-uri. Serge o tachina întruna de atunci.
– Plămânul artificial organic.
– Nu e contradicţie în termeni?
– Datele din dosar sunt extrem de bine argumentate. Orice au dezvoltat sud-africanii, ei sunt convinşi că e the real deal.

Bărbatul mormăi ceva neinteligibil în receptor.
– Încearcă să-mi faci rost de informaţii până joi. Am solicitat o echipă de experţi. Aş vrea să ne apucăm de treabă cum ajung ei aici.
– Lucrez la securitate, Patricia, nu sunt afurisitul tău de detectiv particular.
– Mulţumesc, Serge, îşi exprimă ea gratitudinea sinceră.
– Ai grijă de tine, Pat.
Convorbirea se deconectă. Patricia Brenton luă dosarul de pe masă şi îl aşeză în fişet. Încuie uşa biroului în urma sa şi lăsă cheia la recepţie.

Când părăsi sediul CIPC, afară era noapte şi pentru prima dată de când aterizase în Johannesburg, simţi că poate să respire fără să-i ia foc plămânii. Poate că invenţia celor de la Biometrics Millenials nu era chiar o nebunie.

Hotelul în care se cazase se afla la câteva străzi distanţă de sediul CIPC, aşa că Patricia decise să meargă pe jos într-acolo. Energia oraşului rezona în jurul ei; sud-africanii ieşiti de la lucru creau o hărmălaie de nedescris pe străzi. Mărci cunoscute ale unor lanţuri de retail colorau parterul clădirilor, iar imagini ale unor femei caucaziene decorau vitrinele. Patricia se opri în dreptul câtorva magazine, dar rezistă tentaţiei de a intra. În ciuda faptului că zburase din State nepregătită suficient pentru aventura africană, nu se afla într-o vizită de cumpărături. Îşi urmări reflexia în câteva vitrine; se încruntă, nemulţumită. În ultimele săptămâni, fiind mereu pe drum, prin câte-o ţară aflată la capăt de lume, încetase să se mai îngrijească. Îşi promise că după misiunea aceasta urma o vacanţă pe o plajă din Hawaii, poate chiar să-şi viziteze tatăl în New Hamptons.

Apoi reflexia i se schimbă. În vitrină apăru, doar pentru o secundă, o străfulgerare. Patricia abia avu timp să-şi reinstruiască trupul să-şi amintească trainingul lui Serge, înainte de a se îndrepta cu calm către clădirea din capătul străzii. Expert în securitate, Serge Ouegnin întotdeauna discutase cu agenţii trimişi pe teren situaţii ipotetice: cum să se comporte în cazul unei lovituri de stat, dacă sunt răpiţi pentru răscumpărare, cum să se apere în cazul în care sunt atacaţi pe stradă. Nimeni nu îi instruise cum să reacţioneze în cazul în care erau urmăriţi. Nimeni nu o pregătise pe ea pentru asta.

Patricia îşi forţă mintea să afunde strada în tăcere, apoi îşi scoase telefonul mobil din buzunarul genţii şi, fără a-şi muta privirea către tastele gumate, apelă ultimul număr format. Serge nu răspunse. Iar Serge răspundea întotdeauna. Îşi strânse mobilul la piept. În afară de dispecera centrului de comandă şi de operatorul său, nimeni nu cunoştea detaliile misiunii sale.

De fapt, nici nu ar fi trebuit să se afle pe teren. Patricia Brenton fusese întotdeauna un şoarece de bibliotecă până ce se aflase, în urmă cu trei ani, la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. În timpul unei cine din cadrul unui team-building organizat pentru o echipă de analişti juniori ce lucrau pentru departamentul de Dezvoltare Biotehnologica a Departamentului de Agricultură, Patricia expusese colegilor săi cazul unui obscur savant rus. Individul în cauză încercase să îmbunătăţească pe cale biologică îngrăşăminte chimice, pe care apoi le împrăştiase peste o mică bucată de pământ pe care o deţinea în tundra siberiană. Bărbatul nu supravieţuise metodelor de interogare ale serviciilor secrete ruseşti, ce doreau reţeta noului îngrăşământ sintetic, dar pe bucata lui de pământ, presărată cu formula chimică a descoperirii sale, crescuse, pentru o scurtă perioadă de timp, o luxuriantă vegetaţie, adaptată condiţiilor de mediu.
– Ce vreau să spun, îşi apărase Patricia ideea în faţa colegilor săi, este că bărbatul acesta a descoperit, fără puterea noastră de cercetare şi fără ajutor din partea guvernului său, o adevărată fântână a tinereţii!
– Pat, a văzut cineva bucata aia de pământ?, o întrebase Roger, responsabil cu arhivarea datelor unui proiect federal de repopulare cu păstrăv a apelor lacului Michigan.
Colega lui scuturase viguros din cap, negând.
– Am citit despre asta, răspunsese ea.
– Ai citit…, contracarase altul, ducând paharul de bere la buze. Pe unul din acele bloguri infame pe care le urmăreşti, Patty?

Patricia se înflăcărase şi aproape voise să-i arunce o replică acidă – sau poate conţinutul paharului său de vin – colegului său, când Diana Spencer, partenera sa de cercetare şi poate singura persoană din întreaga echipă care nu lua în derâdere pasiunile ei ascunse, se apropiase de masă. Era însoţită de Evelyn McGregor, adjuncta asistentului Secretarului de Stat de la Agricultură. Şi Evelyn făcuse parte din mica lor echipă, însă fusese promovată cu puţin timp înainte ca Patricia să fie angajată ca înlocuitoare a ei. Diana, Roger şi ceilalţi cinci analişti lucraseră însă cu femeia ani de zile şi aveau numai lucruri de bine de menţionat despre ea.

Patriciei i se menţionase ulterior, aproape la o săptămână distanţă de acea cină, faptul că Evelyn McGregor se alăturase petrecerii doar pentru a o cunoaşte pe ea. Adjuncta asistentului secretarului de stat primea conducerea propriei echipe şi putea să aleagă singură membrii, fără implicarea unei comisii a Congresului american.
De la Dezvoltare Biotehnologică, Patriciei i se alăturase Roger. În afară de ei doi, Evelyn mai recrutase un bio-chimist şi un medic neurolog, bine-cunoscut în mediile elitiste. Trei ani mai târziu, echipa lor depăşea 50 de operativi şi acoperea activităţi pe întreg Globul. Pat şi colegii săi învăţaseră să devină diplomaţi, spioni, oratori, investigatori. Femeia nu-şi mai amintea ultima dată când se bucurase de o vacanţă adevărată, deşi îşi trăia viaţa dintr-o valiză şi în camere de hotel. Deţinea un apartament complet funcţional în Detroit, dar nu gătise niciodată în bucătăria ei, iar maşina de spălat nu fusese niciodată racordată la sistemul de scurgere.

Încercă din nou să formeze numărul lui Serge, dar se răzgândi în ultimul moment. El era doar consultantul lor în situaţii de urgenţă, legătura cu CIA-ul şi, ocazional, persoana care putea face rost de informaţii nesancţionate. Nu de puţine ori Patricia fusese chemată în biroul lui Evelyn şi mustrată pentru metodele ei de investigaţie, sugerate de Serge, în timp ce el scăpase doar o o avertizare şi o scurtă bătaie pe umăr.

Se strecură pe o alee îngustă, ce ducea către zona de descărcare a mărfii unui restaurant cu specific pescăresc, şi se ascunse în spatele unui camion. Şefa ei răspunse abia la al treilea apel:
– Brenton, ar fi bine să ai un motiv al dracului de bun, lătră ea din difuzor.
– Evelyn, sunt urmărită. Mă aflu pe o alee lăturalnică, în zona unui John Dorys în Bedford.
La capătul celălalt al liniei nu se auzi nimic o perioadă. Apoi glasul răguşit al lui McGregor, uşor acoperit de un fâşâit static.
– Patricia.

Patricia îndrăzni să-şi închidă ochii pentru câteva secunde. Nu dormise aproape deloc în timpul zborului, iar de când aterizase era un ghem de nervi. Nu avea puterea să se descurce într-o situaţie ostilă.
– Patricia?
– Sunt aici, Evelyn.
– Eşti la opt minute distanţă de mers pe jos de spitalul Bedford Gardens. Încearcă să ajungi acolo întreagă.
– Cum…?
Cum ai ştiut asta? Cine eşti? Măcar te cunosc?
Nu întrebările pe care ar fi trebuit să le adreseze lui Evelyn McGregor la 4 dimineaţa pe fusul coastei de est.
– Geolocaţia, Patricia. Încearcă să rămâi în viaţă; voi trimite o echipă să te extragă. Rămâi întotdeauna în zone populate. Dacă voiau să te ucidă, ai fi fost moartă până acum.

Apelul se deconectă, iar femeia încremeni câteva clipe în semi-întunericul aleii, ascultând cum lăzile cu peşte erau descărcate din camion, înainte de a fi urcate pe nişte cărucioare şi duse în restaurant. Lângă tomberon erau chitite câteva cutii de lemn, iar Patricia aranjă două dintre ele astfel încât să se poată aşeza. Şefa ei era o femeie cu resurse şi o putere de convingere pe care Patricia nu o mai întâlnise la nimeni altcineva, dar aflată pe un continent diferit şi despărţită de Evelyn de un ocean, chiar nu îi mai păsa de ordinele acesteia. Se descălţă de pantofii grei, ce-i stâlciseră degetele o zi întreagă, aşezându-i cu grijă lângă ea şi îşi trecu breteaua genţii peste gât, strângând-o într-un final la piept. Evelyn avusese dreptate într-un singur aspect; oricine ar fi fost persoana care o urmărea, dacă şi-ar fi setat să o ucidă, ar fi ucis-o deja.

În şezut, cu capul sprijinit de metalul tomberonului, strângându-şi geanta la piept şi mobilul în mână, Patricia Brenton, Agent Special al Guvernului Statelor Unite ale Americii, adormi, după mai bine de 48 de ore de când era trează.